In lumea asta ma simt uneori ca la un spectacol. Tot ce ma inconjoara este spectacol. Spectacol de neinteles. Spectacol al unor forme, al unor chipuri in miscare, al unor linii de forta opunandu-se, sfasiindu-se intre ele, innodandu-se, deznodandu-se. Ce masinarie ciudata! Nu tragica, ci inmarmuritoare. Uimirea este sentimentul meu fundamental despre lume.

Lumea. Noi si restul lumii. As vorbi despre principii, mod de gandire sau idealuri. Oamenii spun multe, spun ceea ce doresti sa auzi. Ii simti ca sunt altfel dar imagine de sine conteaza. Conteaza asa de mult incat calca in picioare propriile lor principii, propriile lor valori morale. Nu am inteles niciodata de ce "ceea ce vrem sa parem" conteaza mai mult decat "ceea ce suntem". Suntem facuti din pamant si in pamant ne intoarcem. Ce avem de castigat daca ne prefacem in fatza oamenilor, a prietenilor sau chiar a rudelor. Fiecare poarta cate o masca, pentru ce? E o lupta nescrisa pentru "putere si inteligenta"? Tot in pamant te intorci omule. Nu iei nimic cu tine din astea acolo.
Cel mai frumos e cand ai nevoie de ajutor. Prietenii, sau cel putin cei pe care ii consideri prieteni iti arunca in fatza "te ajut, stai linistit". Te linistesti, dar constati dupa scurt timp ca nu au facut decat sa iti dea sperante false. Spunea un vechi proverb "Spune-mi cu cine esti prieten, ca sa iti spun cine esti". Mare adevar.
Oameni cu facultati, oameni cititi, oameni simplii, majoritatea oamenilor uita sa fie oameni. Se complac."Fereste-ma Doamne de prieteni, ca de dusmani ma feresc singur" - inca o vorba autentica si plina de adevar.
Prefer sa fiu eu, simplu si franc.

O mai putem numi lume? Totul e doar o jungla pietruita,plina cu animale bipede,care de la zi la zi se transforma in ceva ce peste putin timp nu va mai exista.Vom pierii din cauza rautatii ce salasluieste in noi;nu mai vedem nici in stanga ,nici in dreapta,ne lasam condusi doar de simtul acela animalic de a avea,de a poseda.Omenia,bunatatea,e pe cale de disparitie.
Unii spun ca in lumea asta totul se invarte in jurul banilor. Sunt scoase la licitatie sentimente vandute aceluia ce ofera suma cea mai mare.E un joc urat intre copiii mari si ,spun ei,puternici.Se vinde falsa iubire ,falsa prietenie si false ganduri de bine.Cei care cumpara ofera mult doar pentru o falsa stare de bine. Insa totul e trecator ,chiar si pentru ei . Ceea ce cumparasera la licitatie va fi pus in vanzare din nou (fara voia lor) si va castiga altul care de data asta va oferi mai mult. Privesc din departare si zambesc ironic acestui joc murdar ,dar oarecum dezamagit. Lumea asta a luat-o pe un drum gresit!
Oare cine o va aduce din nou pe drumul cel bun?
Chiar nimeni si nimic?
Fiecare dintre noi daca ne dorim asta cu adevarat!
Nu trebuie sa ne uitam mereu la faptul ca ni se ofera falsa prietenie - trebuie sa invatam sa daruim una frumoasa!
Nu trebuie sa ne uitam ca ni se daruiesc sentimente false - trebuie sa incercam sa oferim sentimente curate si sincere!
Nu trebuie sa ne uitam la cat de mult castiga unii la "licitatie" - trebuie sa invatam sa oferim!

Din pacate insa lumea a devenit o lume in care binele este confundat cu lipsa de sinceritate si cu gandurile ascunse. Azi daca vrei sa intinzi o mana calda, un zambet, un ajutor, daca vorbesti despre iubire si prietenie oamenii te iau in ras si te considera fals! Orice dorinta de a face un lucru sau un gest fara a astepta ceva...este interpretata!
Eu defapt cred ca lumea este asa cum vrem noi sa o percepem, cum vrem noi sa o vedem...lumea este o manusa croita dupa fiecare...este reflexia fiecaruia intr-o oglinda!

Maica Tereza insa spunea foarte frumos:
"Oamenii sunt iraţionali, nelogici şi egocentrici,cu toate acestea iubeşte-i.
Când faci lucruri bune, ei îţi reproşează că le-ai făcut din motive egoiste,cu toate acestea continuă să faci lucruri bune.
Când ai succes, capeţi prieteni falşi şi duşmani adevăraţi,cu toate acestea, continuă să ai succes.
Sinceritatea şi felul deschis de-a fi te fac vulnerabil, cu toate acestea continuă să fi sincer şi deschis.
Tot ce ai construit prin munca unor ani de zile poate fi distrus într-o singură noapte, cu toate acestea continuă să construieşti.
Tu oferi lumii tot ce ai mai bun, cu toate acestea lumea este rea cu tine, cu toate acestea continuă să oferi lumii tot ce ai mai bun."

Cand vom face asa...si lumea noastra va fi altfel! Pana sa asteptam de la altii sa primim trebuie s invatam sa daruim fara sa ne gandim cum ne vor prii altii!

Lumea mea a fost minunata atata vreme cat am privit-o cu ochi naivi , ai celui care nu cunoaste , apoi am pasit in mijlocul ei , am gustat din viata si am ramas cu un gust amar ... iluziile mele s-au naruit asemenea castelului de nisip cazut la primul val - multi numesc asta maturizare , se prea poate ... uneori prefer sa ma intorc la naivitatea adolescentei .
Dragostea este totul , inceputul si sfarsitul , cum spune-am candva " un munte pe care-l urci razand si-l cobori plangand " - nimic mai adevarat ! Ne legam destinele si existenta de oameni pe care avem pretentia ca-i cunoastem , ne trebuie timp si lacrimi sa realizam ca nu e adevarat . Prea usor ne aruncam sufletul in bratele primului sosit . Prea usor avem incredere unii in altii . Si cand focul ala care te-a orbit atata timp se stinge abia atunci incepi sa privesti limpede in jurul tau . Dintr-odata esti mai singur decat ai fi crezut ... trist ! Esti ratacit si cauti cu disperare o mana intinsa si calda care sa te prinda la momentul oportun . Daca ai noroc o gasesti , daca nu - ai cazut ...
Fie ca vrem sau nu sa recunoastem echilibrul nostru interior cauta permanent armonia cu exteriorul , linistea si fericirea fiecarui individ in parte va fi mereu dependenta de cineva ... De ce nu poate omul sa fie el insusi , echilibrat si complet fara a fi nevoie sa se raporteze la persoanele care il inconjoara ? ...
Oamenii trec in viteza pe langa tine , rareori se opreste cineva sa te asculte si , chiar mai mult , sa te inteleaga . Fiecare are povestea lui de spus , fiecare-si duce in spate povara care i-a fost harazita , aproape toti purtam in suflet rana unei iubiri sfasiate , amagirile firesti ale vietii si deziluziile unor vise marete ... am invatat sa fim egoisti . Nu avem timp sa fim prieteni , sa ne ascultam , sa ne intelegem , sa ne intindem mana reciproc ... preocupati fiind peste masura de propria drama . Recunosc ... ii acuz pe altii de lucruri pe care , la randul meu , nu sunt in stare sa le fac . Clipa asta de sinceritate doare . E mai simplu si comod sa faci reprosuri altora decat sa ti le faci tie insuti , cu totii am fost raniti intr-un fel , mai mult sau mai putin dureros , dar noi ... n-am ranit ? ... greu mai e sa ne vedem propriile greseli .

Eventualii mei cititori, sunt sigur, nu vor stii foarte bine daca in aceste randuri am incercat sa vorbesc despre viata reala. Intrucat suntem cu totii in adancul nostru, pictori, muzicieni, arhitecti, ... nu avem decat sa alegem materia prima care ne convine sau mijloacele de exprimare - pur si simplu - si sa le descoperim in propria noastra viata. E destul sa privim in noi insine, niciodata in exterior, si apoi sa "ducem cu noi lumina" , sa dezvaluim lumea asa cum este ea, in mod autentic. O seva fierbinte, un val larg de viata!

PS: inventam atat de putin cand izbutim cate ceva. Dar sa nu-L suparam pe Dumnezeu! In alte cazuri, si mintim foarte mult, cand izbutim ceva.

Viata ne ofera exact ceea ce suntem dispusi sa acceptam!
Spunand asta nu ma refer la cazurile extreme de moarte sau boala - acestea tinand de Dumnezeu din punctul meu de vedere....G.T.®

O alee de parc!
Sub pasi ti se deschide un drum acoperit de zeci de culori. Niciodata nu stii ce se afla sub pas - poate doar o frunza uscata, poate doar o culoare, poate doar o mireasma cruda ce iti cutremura sufletul, poate un drum frumos si lin, poate un val mereu nelinistit...cine poate stii?
Ma uit in urma, ma uit in prezent, ma uit in fata si totul pare un drum pe care sunt asternute aparent fara noima culori si miresme, pietre si praf.
Uneori nu stii unde sa calci. Te grabesti sa alergi - faci pasi uriasi - , iar drumul este plin de gropi, de rascruci.
Te opresti de multe ori nauc in mijlocul tau si nu stii in care parte a sufletului sa o apuci. Nelinistile, teama si nesiguranta de multe ori te izbesc de peretii inimii zgudindu-ti orice incercare - uneori alegi sa te retragi din nou in propriul sange si sa curgi la fel de orb ca si pana atunci, iar alteori o iei inainte...
Ici si colo cate un palc de iarba... - o floare razleata, un fluture pierdut - zici pe moment -, un tril de pasare - si de atata praf inghitit, cateva clipe stai sa iei o gura de aer curat strecurat ca si o oaza pierduta undeva in adancul fiintei tale.
Atunci, de abia atunci reusesti defapt sa vezi ca nici gropile nu sunt mai multe decat firele de iarba, ca nici praful nu e mai mult decat azuriul cerului, ca nici rascrucile nu sunt mai multe decat urcusurile si...zambesti: ti-ai amintit de fluture!
Nici el nu a fost intamplator acolo!
Avea ceva de spus, avea ceva de aratat. Fluturele ne arata defapt ca in mijlocul locurilor ce par goale mereu exista ceva care sa le umple de lumina; ca in mijlocul caderii mereu exista aripile pregatite pentru zbor; ca in mijlocul clipelor, iubirilor, sperantelor, lucrurlor, oamenilor pierduti mereu exista alte clipe, iubiri, sperante, lucruri, oameni care asteapta sa fie lasate in sufletul si viata ta!
O fereastra inchisa niciodata nu va impiedica lumina si soarele sa patrunda inauntru, decat daca noi insine vom decide sa ne zavoram in spatele intunericului din noi!

Viata mea pana acum a fost cate ceva din toate, dar pana nu demult nu am fost altceva decat o larva de fluture inchisa intr-o lume in care numai visele patrundeau pe fereastra asemeni unor licurici - speranta nu murise - lasasem fara sa stiu o gaura micuta in geam!
Nu stiam cum arata un cer instelat, nu stiam ca luna poate coboari pe chipul meu in fiecare seara, nu stiam ca norii ascund ceruri atat, atat de frumoase si nu stiam ca aripile pasarilor sunt folosite pentru zbor, dar in "neviata" mea mereu mi le-am imaginat pe toate.
Poate de asta nu am uitat niciodata ca Dumnezeu alaturi de trupul sufletului mi-a lasat doua aripi, iar cand am vrut sa zbor am stiut de prima data ca POT sa o fac si...mi-am deschis aripile larg, am tipat crud tot trecutul si m-am ridicat liber in oceanul de azur pe care l-am visat de atata vreme!
Pana in ziua in care am decis sa las soarele sa intre in intunericul meu nu am stiut ca viata poate sa fie atat de frumoasa, ca visele se pot implini, ca noi ne apartinem noua ca sa ne putem darui cu toata frumusetea si dragostea de care suntem capabili fiintei iubite, copiilor, familiei, oamenilor!!!
Cand am invatat acest lucru in ochii mei s-a adunat atata culoare, caldura, recunostinta, fericire si stralucire incat am invatat sa stiu ca rostul fiecaruia dintre noi este sa speram ca intr-o zi vom iubi si vom fi atat de iubiti incat toate vor stii sa prinda sens in viata noastra si ceea ce pana atunci era doar intrebare, atunci in sfarsit se transforma intr-un raspuns clar!
De atunci am stiut ca pentru a fi fericiti in viata trebuie sa facem alegeri, dar pentru a fi cu adevarat fericiti in viata trebuie sa stim sa facem propriile alegeri!

nu ma astept sa fiu universul acestui loc. stiu ca nu sunt! poate nici nu ma mai potrivesc lui - ma multumesc cu putinul care insemn si nu sunt nefericit...imi ajunge - dar voi cu siguranta imi sunteti "codimentul" perfect care imi da unei anumite parti de suflet gustul si fericirea ce il completeaza...perfect!

va indragesc...sa stiti!...

sa fiti iubiti!!!!...... G.T.®

Mai exista iubire adevarata in zilele noastre? Iubirea aia neconditionata pe care o intalneam in basmele pe care ni le citeau parintii sau bunicii inainte de culcare? A mai ramas ceva din basmul cu Ileana Cosanzeana si Fat Frumos?
Daca stam sa privim o clipa lumea in care traim putem striga in gura mare si ferm convinsi ca avem drepate, ca nu mai exista nimic din toate astea, ca basmele sunt facute doar pentru a adormi copii mici si naivi si ca nu au nimic in comun cu realitatea, cu atat mai putin cu realitatea zilelor noastre. Astazi oamenii sunt mai preocupati de cariere, de partea materiala a vietii, dragostea a ramas undeva uitata.
Cam asta am fi tentaţi sa spunem ca a mai ramas din iubire. Dar este imposibli ca in secunda urmatoare sa nu ne treaca prin minte o clipa in care am uitat sa mai respiram, o secunda in care am fost invadati de acest nobil sentiment, chiar si acum, in zilele noastre. Este imposibil sa nu ne amintim de privirea unui om pentru care stim sigur ca am renunta la tot, sa nu ne intoarcem intr-un trecut mai mult sau mai putin indepartat, in care un sarut a reusit sa te faca pe tine, omul din zilele noastre, sa poti sa zbori. Sunt convins ca nu exista om pe lumea asta care sa nu fi simtit macar o data in viata ca iubeste.
Si totusi, de ce nu mai au oamenii din ziua de azi puterea sa lupte pentru sentimentele lor, pentru iubire? In trecut, cavalerii se duelau pentru iubitele lor, mureau pentru dragostea lor. Astazi oamenii renunta atat de usor la iubire. In goana lor dupa bani, preocupati de cariere, uita sa se mai opreasca o clipa si sa priveasca in sufletul lor. Uita cat de frumos e sa strangi in brate fiinta ce-o iubesti, uita cat de frumos e cand adormi cu capul pe inima persoanei iubite. Sunt sentimente care nu se compara cu nimic, care nu vor putea fi niciodata inlocuite cu nimic, nici cu un cont de nu stiu cate sute de mii de dolari, nici cu cea mai mare vila sau orice altceva ce tine de partea materiala. Sunt sentimente care nu vor putea fi niciodata cumparate, oricat de multi bani am avea.

Din pacate, prea multi oameni uita ca in ciuda tehnologiei din ce in ce mai avansate, in ciuda descoperirilor care se tot fac, timpul a ramas tot ireversibil si clipele care trec acum pe langa noi nu mai ni le poate da nimeni inapoi. Si poate peste ani, cand idealurile noastre referitoare la cat de sus putem ajunge in cariera sau cat de gras poate fi contul din banca vor fi atinse, ne vom trezi ca suntem niste batranei singuri care nu au langa ei persoana care ar fi mers pana la capatul pamantului pentru ei doar daca ar fi lasat-o. Privind in urma, iti vei aminti de un mesaj in care iti spunea ca te asteapta, dar tu nu te-ai dus niciodata, de o lacrima care s-a uscat pe-obrazul ei in asteptarea sarutului tau. Iti vei aminti privirea care te implora sa ramai atunci cand ai plecat. Cine o sa-ti mai dea atunci tot ce ai lasat sa treaca pe langa tine, persoana careia i-ai spus "pleaca" chiar daca sufletul tau i-ar fi spus "mai stai", persoana cere ar fi stat in calea realizarii tale pe plan profesional, sufocandu-te probabil cu iubire. Cate persoane nu ar vrea atunci sa poata da timpul inapoi, sa ajunga la o intalnire la care nici nu a incercat sa ajunga atunci cand il astepta, sa poata sterge acum o lacrima amara din ochii persoanei pe care a iubit-o, sa mai stranga o data in brate, macar o data, trupul care tremura sub mangaierea lui. Cate persoane nu ar renunta la tot pentru tot ce au avut si nu mai au, nu mai au pentru ca asta a fost alegerea lor, pentru ca intr-un anumit moment al vietii au considerat ca e mai bine sa aleaga ei pentru doi si au ales gresit.
Din ce in ce mai des vezi oameni care decid sa mearga pe drumuri separate pentru ca "asa e mai bine", chiar daca in mod clar lacrimile din ochii lor spun ca nu asa e mai bine, dar ce mai conteaza? La cel mai mic impas iau aceasta hotarare "inteleapta", cum ca ar fi mai bine sa-si vada fiecare de viata lui si este mult mai simplu sa spui "viata ne e impotriva" decat sa recunosti ca esti un las care nu are puterea sa lupte, nu-i asa?
De cate ori nu ati auzit de decizia inteleapta a unei persoane de a renunta la prostiile astea legate de iubire, care stau in calea realizarii unui tanar care promite ca va ajunge in varful piramidei, profesional vorbind? De cate ori nu ati intalnit persoane care au inlocuit iesirea la cinema cu filmul de pe calculator, o cina in oras cu o comanda la o pizzerie, o iesire in aer liber cu nimic. Cat de des intalnim oameni care nu mai stiu sa se bucure de lucrurile marunte, care fac viata frumoasa ? O ploaie scurta de vara te determina sa iei imediat taxiul in loc sa te bucuri de felul in care picăturile călduţe aluneca pe chipul si pe trupul ei. Razele de soare care patrund dimineaţa in casa te fac sa tragi draperiile si sa pornesti aparatul de aer conditionat fara sa te opreşti o clipa sa vezi cat de frumos ii luminează ochii in bătaia soarelui.

Si-atunci concluzia pe care o tragem e ca in ziua de azi oamenii nu mai au timp, nu mai stiu sa iubeasca, nu mai au timp sau rabdare sa rasfete, nu mai stiu sa se uite in ochii persoanei iubite si sa-i vada sufletul. Dar cand vedem o pereche de octogenari care, tinandu-se da mana, admira o floare sau cauta pe bolta instelata Carul Mic sau Carul Mare ne dam seama ca mai exista si oameni norocosi, sau oameni curajosi care la un moment dat al vietii lor au stiut ca trebuie sa aleaga si n-au ales gresit. Au ales IUBIREA ADEVARATA .

G.T.®

Ce caut aici? Ce caut in fata mesei, pe scaun si cu pixul in mana? Iar nu am ce face, iar incerc sa consum interminabila pasta. Parca se indarjeste impotriva mea. Ce are cu mine? Ce au toti cu mine? De ce nu mă lasă in pace, sa-mi vad de rostul meu? A, scuzaţi, care e rostul meu? Care il stie cu adevarat? Cine stie cu adevarat care e rostul lui in lume? Cine stie daca avem vreun rost in lume?! Sunt un vesnic cautator de negasit. Dar ce caut? Ma caut pe mine... ha ha, daca nici eu nu am gasesc, cu atat mai mult ei nu pot sa ma gaseasca. Ha ha, ce cautare inutila. De ce, ma intrebati? De aia, pentru ca eu nici nu exist. Da, nu exist! si SUNT asa de fericit ca nu exist... pentru ca nu ma vor gasi niciodata.

Eu am o problema. Multa lume spune ca asta nu e de fapt o problema in adevarat-ul sens al cuvantului, dar eu chiar o consider o problema. Si cum problema inseamna sa ai ceva date despre ceea ce inseamna ea, sa cauti cateva solutii si sa incerci sa vezi care din ele e cea mai viabila, propun următoarele:

Enunţ: Se dau urmatoarele date: barbat, 40 de ani, Bucuresti, cu o cariera in plina ascensiune, nu mai crede in dragoste. E o dovada de maturitate? E o dovada de infantilism? Sau e doar o simpla dovada ca am dreptate?

Istoric: Coborand treptele visului si manat de vantul desperarii, mi-am dat seama ca nu are rost sa mai visez. Sunt prins in mrejele propriei mele fantezii. Sunt o poveste de copii, cu zane bune si Feti-Frumosi. Aceeasi poveste repetata la nesfarsit. Aceleasi roluri, diferiti actori. Aceeasi recuzita, acelasi decor. O poveste ce nu merita a fi povestita deoarece isi pierde misterul. E o poveste fara de povestitor. Visam la o poveste de iubire. Visam la un decor. Acelasi decor, povestea era alta. Asta ca sa nu ma plictisesc. Visam si nu-mi mai pasa de lumea din jurul meu. Visam o realitate. Cel putin asa era pe atunci. O realitate ce-mi ocupa visul. Sau era invers? Acum imi dau seama ca da.

Teorema: Dragostea nu exista. Dragostea e o scorneala de bijutieri. Iubirea e un vis al celor ce se plictisesc de viata si vor sa schimbe ceva. Iubirea e un vis frumos, care e frumos doar pentru ca dureaza putin. Dar unde e farmecul? De ce-mi place sa visez cand pot face ce fac ceilalti? Cand pot trai indiferent si nestatornic? Dar nu pot. Sunt un visator convins. Si nu pot trai altfel. Iar daca o sa mor vreodata, o sa mor cand o sa dau fata cu realitatea... si nu o sa suport. Ca o pasare cu aripile frante, ca un cantec de lebada. Sunt un ultim strigat al unei ultime lebede, al unei ultime iubiri ce-si cauta aleanul.

Corolar: Cat de singur ma simt cand intru in odaie si aprind lampa... totul e asa cum l-am lasat. Hainele pe pat, cartile pe masa, scaunul pe jos... nu e nimeni sa ma astepte. Acelasi miros de care m-am saturat... un miros al singuratatii, lipsit de parfumul tau, de dulceata buzelor tale, de albul sanului tau... ma simt atat de singur...

Corolar 2: Eu nu cred in dragoste... consider ca dragostea, asa de pura cum e ea, nu poate face compromisuri. Dragostea e posibila doar intre doua fiinte perfecte. Perfectiunea nu are loc in imperfectiune. E o lege a naturii. Iubesti pe cineva, dar obiectul pasiunii tale nu merita. Nu e iubire. Ceea ce noi numim iubire, nu e decat dorinta, pasiune, instinct. O putem numi cum vrem. Dar iubirea nu se poate cobori in profan. Si-ar pierde substanta si s-ar compromite. Asa ca ramane acolo, undeva, sus, ca la o stea unde nimeni nu poate ajunge, rezervata doar Alesilor. Numai ei ar putea să iubeasca. Un nou Adam si o noua Eva. Doar ei pot aduce iubirea in randurile noastre. Doar ei vor putea iubi. Si noi doar speram si ne inselam cu iluzii ieftine si trecatoare. Ca asta e menirea noastra: sa incercam sa cuprindem marea intr-un ciob de sticla, sa incercam sa aducem iubirea in trupurile noastre marginite. O cauza pierduta de la inceput

Corolar 3: Oare dragostea exista? Nu e ea oare o alchimie, o combinatie chimica intre doua tipuri de feromoni? Oare nu e o idee? Omul, voind sa dea un nume placerilor sale carnale, le-a contopit in DRAGOSTE. E o inventie. E doar un nume. Iubesti? Ia mai gandeste-te. Oare ceea ce simţi nu e o atractie profunda pentru o persoana? Exista sex fara dragoste? Exista dragoste fara sex? Inainte nu exista sex fara dragoste. Adulterul se facea din dragoste. Sau cel putin asa se chema scuza. Astazi, la ce mai e nevoie de notiunea asta? Cine mai are nevoie de ea? Care e rostul ei? Traim intr-o societate in care totul se rezuma la placere, la dorinta. Dragostea nu mai e necesara. Inca mai vedem ca se spune ca sexul completeaza dragostea. Ha ha... cine mai crede asta? Oare sexul nu e iubire? Oare nu sunt notiuni care, poate ca odata au fost complementare, dar astazi aproape ca se exclud? Oare exista iubire? Eu nu stiu. Nu se mai simte. Am devenit pragmatici, am devenit animale. Ne apropiem din ce in ce mai mult de ceea ce uram cel mai mult. Ratiune, sentiment si vointa. Iata ce e deosebeste de animale. Sau ne deosebea la un moment dat pe scara evolutiei. Evolutie? Nici de asta nu sunt sigur. Nu mai suntem siguri de nimic. Ratiune? Cine mai gandeste? Sentiment? Care mai simte? Vointa? Ha ha... ne lasam condusi. Suntem niste zombie care doar apar si dispar. Niste actori pe scena ce-si spun replica si pleaca, vorba cantecului. Oare avem vreun rost, vreo functie, vreo menire? De ce traim? De ce murim? Viata e o pregatire pentru moarte. Traim ca sa putem muri. Si fiecare moare cand e pregatit. Traieste atat timp cat trebuie sa invete sa moara. Oare asta e omenirea? Dar se mai intreaba cineva de scop? O multime de intrebari. Dar pe care nu si le pune nimeni. Poate pentru ca ne e teama de raspuns. Poate pentru ca o sa ne fie frica de ceea ce vom descoperi despre noi, despre ceea ce putem face. Suntem niste animale... ne inmultim si murim. Ne autodistrugem. Pentru ca suntem constienti ca nu meritam sa traim, ca nu meritam sa fim superiori, ca nu meritam sa fim oameni. Nu mai sunt valori, nu mai sunt norme, nu mai sunt credinte. Nu mai e nimic. Nu mai sunt oameni. Si totusi am ramas noi, cei care inca ne mai intrebam. Dar oare cati suntem si oare cat vom mai rezista? Omul s-a nascut, a fost creat, a fost un accident? Nu conteaza. A evoluat, a invatat, dar acum stie prea multe si se duce in jos. La punctul de unde a plecat. E o lege a naturii. Si ea are intotdeauna dreptate.

Solutie 1: Sa vrei sa fii iubit. Sa vrei sa visezi si sa nu mai tii cont de realitate. Sa vrei sa vezi intr-o privire aruncata pe furis semnul unei iubiri care se zbate sa iasa la suprafata. Sa vrei sa crezi ca nu toti oamenii sunt rai si insensibili. Sa vrei sa crezi ca mai poti inca spera la o iubire care sa te tina departe de lumea viselor si sa te transporte in realitate. Sa vrei sa fii EU. Asa sunt eu. O biata umbra ce se plimba solitara printre niste figuri. Totul e plin de umbre, de formatiuni obscure, de contururi indescifrabile, iar printre ele, cate-o pereche, doua, de Oameni tinandu-se de mana. Si eu vreau sa iubesc, si eu vreau să fiu Om. M-am saturat sa fiu umbra, sa nu-mi gasesc nicaieri locul, să fiu alungat de orice strafulgerare de lumina. M-am saturat sa tot alerg, sa planez asa, obscur, fara tinta si solitar. Vreau sa prind contur, vreau sa nu mai fiu umbra, vreau sa fiu OM...

Solutie 2: Ce rost mai are cantecul pasarilor cand poti sa auzi langa tine glasul iubitei? Ce rost mai au bataile orologiului ce anunta trecerea timpului cand poti sa auzi bataile inimii iubitei ce masoara imensa dragoste ce-i porti? Ce rost mai au frigul, ploaia, furtuna, vantul cand caldura iubitei te face sa te simti intotdeauna bine si la adapost de fortele raului? Ce rost mai are moartea, cand stii ca ea va fi mereu langa tine, uniti de-o dragoste curata si sincera, ca doua suflete pereche ce au strabatut intemperiile timpului si care s-au regasit dupa o lunga si obositoare cautare?

Solutie 3: Sunt ultimul dintre primii visatori de fapt asta e problema mea quod erat demonstrandum...G.T.®

Daca privesti in jurul tau cu ochii sufletului, ramai surprins cat de mult s-a decolorat lumea sufletelor noastre…si cat de slab i-a devenit parfumul!Si atunci nu poti sa nu te intrebi cum oare am reusit sa ne indepartam atat de mult de omul din noi , aceea parte zamislita cu atata dragoste si daruire de catre Dumnezeu.        Ii scriam odata unei prietene, ca de cele mai multe ori, fericirea devine un banal paradox…toti o cautam cu disperare dar atunci cand o intalnim o ocolim cu diplomatie, invocand tot felul de motive: ,,nu era ceea ce-mi doream…”, ,,astept ceva mai bun…”, meritam mai mult…”,si exemplele pot continua. Realitatea este insa cu totul alta, renunţam sa traim fericirea nu din cauza unor astfel de motive , ci pentru ca nu avem curajul sa o traim…       E mult mai usor sa ne plangem in fiecare clipa nefericirea si nedreptatea acestei vieti , decat sa accepti fericirea unei clipe…asa te contopesti cu ceilalti , acceptand rolul care ti se ofera in piesa unei banale existente. Nu ai nevoie de prea mult efort sa joci un asemenea rol ,actorii seamana atat de mult unii cu altii incat inertia devine mecanismul masinii lor, intr-un scenariu pe cat de banal , pe atat de uzat!  Cineva spunea că Dumnezeu e fericirea suprema. Daca privim din alt unghi aceasta afirmatie , putem compara fericirea cu Dumnezeu…e la fel de impalpabila si pentru a o putea simti trebuie mai intai sa credem in ea, in lipsa oricaror dovezi senzoriale sau perceptuale. Pe Dumnezeu Il purtăm cu totii in sufletele noastre,  fie ca, constietizam sau nu acest lucru. Misiunea noastra e doar de a-L redescoperi …la fel e si cu fericirea.  Ea e acolo in sufletele noastre , si ar fi nevoie doar de un minim efort de a o descoperi , cu toate acestea ea ramane în continuare la rangul de ideal.      De cele mai multe ori lipsa fericirii o plasam in sanul divinitatii , fara a ne da seama ca daca e cineva responsabil de lipsa ei , atunci aceea suntem noi .      Spuneam la inceput ca e uimitor cat de mult ne-am departat de ceea ce inseamna cuvantul om . Fiind prinsi in suvoiul evolutiei , incercam sa ajungem super oameni…rolul de simplu om devenind mult prea uzat  pentru o specie atat de evoluata ca  noi! Asa ca incercand sa fim super oameni nu mai avem nevoie de fericire ci de super fericire. Am cladit astfel o definitie mai complexa acestei trairi ,incat acum pentru a fi fericit ai nevoie de adevarate minuni in viata ta .Lucrurile simple , chiar daca sunt minunate, nu se mai incadreaza in definitie , iar lumea nu-ti recunoaşte fericirea…Exista niste versuri ale unui cantec care mie-mi place tare mult , si care se refera la ce inseamna o minune:,,minunea e ca o umbra; e mereu langa tine dar de multe ori nu o vezi, asa ca ceea ce trebuie sa faci dacă ai norocul sa intalnesti o minune, e sa privesti la soare măcar o data pe zi…”

Permanent cei cu morala isi vor face probleme in initierea de actiuni care ii afecteaza si pe ceilalti. si asta nu din altruism, neaparat. asa au fost educati. nu putem mereu sa fim egoisti. uneori lasam momentele de fericire sa plece pentru ca suntem prea incrancenat prinsi in norme sociale, relatii sociale si asa mai departe.

Calea de mijloc cred ca este cea mai grea, rezidand in faptul ca si ranim si nici nu atingem fericirea. aici, repet, ma refer la oamenii cu morala si care nu sunt nici egoisti, nici altruisti. Se intampla cazuri in care doresti sa iti hranesti pur si simplu inima sau sufletul, insa acest lucru poate ca nu ar fi in concordanta cu felul in care ai fost educat si felul in care ai fost nascut, iar daca o faci, poti rani pe cineva drag. si de aici poti pierde pe termen lung. o fericire de moment te poate afecta pe termen indelungat. de obicei acestea sunt fericiri frivole,  fericiri egoiste,  poate ca fara insemnatate daca stai sa te gandesti, ca vorba aia: mai bine un an vultur, decat zece ani cioara, esti acum intr-un moment de bucurie exacerbata, care te trimite intr-un paroxism si apoi...dupa acele momente, vezi ca totul de fapt e praf sau fum, te gandesti la linistea ta, pe care ai pierdut-o, extremele nu sunt bune, iar noi trebuie sa invatam sa fim cumpatati.

Probabil ca fericirea nu este atat o stare, cat mai degraba un proces continuu.. Si se prea poate ca fericirea sa nu fie atat un scop in sine, cat mai degraba un motiv ce ne ajuta sa mergem inainte pe calea catre ea.. Iar daca lucrurile ar sta asa si nu altfel, am putea presupune chiar ca fericirea este asemenea dragostei.. un sentiment care se invata.. Cat despre legatura dintre bogatie si fericire, cineva spunea: ,,Niciodata nu am vazut om bogat care sa fie fericit, dar foarte rar mi-a fost dat sa vad vreun om sarac care sa nu-si doreasca sa ajunga bogat" 

Eu deocamdata doar traiesc, si pot  - comparativ cu a nu putea fi fericit. Cred ca incep sa accept ca viata e mai monotona decat mi se parea acum 10 ani. Acum 10 ani credeam ca pot face orice, ca voi ajunge undeva, ca o sa fiu fericit.La naiba. Am facut cam aceleai chestii, am invatat putin din greseli dar am si repetat cateva, acum sunt ceva mai distant. Fericirea deci... nu stiu. Nu prea am ce spune... e placuta cand e, oricum dispare, si intre doua varfuri de satisfactie, muuuulta zona gri.

In dimineata in care soarele mi-a atins ochii am privit prin acest mare mister si am apropiat culoarea cerului de senzatia mea de a vedea. Te-am aprins din ganduri si ti-am dat stralucire din cuvinte. Nu vreau sa fiu acolo unde incepe fericirea, ci vreau sa traiesc acolo unde soarele scufunda lumea in tacere... nu vreau sa privesc cum se termina ziua, vreau sa invat sa o pretuiesc prin ochii tai...nu vreau sa astept sa rasara o noua zi, ci s-o sa traiesc din plin pe cea pe care o am... deci, cand voi fi pe culmea acestei vieti atunci voi sti ca fericirea nu trebuie cautata in ceilalti ci in insasi senzatia noastra de a ne dori impliniti si fericiti….Sa fiti iubiti si fericiti…   G.T.® 

Începuse sa se insereze,cerul avea o culoare roşiatica,iar soarele a capatat culoarea  portocalie precum coaja de portocala. Valurile marii se izbeau puternic de stânci arătându-si forţa si maestria. Se arata un loc unde nu era frica,suferinţa sau întuneric. Sunt anumite momente in viata când te fac sa crezi ca raiul nu este un anume loc in care mergem după moarte, el fiind format din momente ce sunt atât de reale incat nu le putem atinge Îngerii, fac parte din aceasta mica realitate greu de atins. Si ei au iubit,dar globul de cristal s-a spart in momentul in care au suferit. Au încercat sa-l refacă, dar fiecare ciob parca ii înţepau mai tare in inima. Au fost si ei cândva oameni care aveau gânduri, amintiri: o data mi s-a părut ca mi-am găsit locul in mijlocul naturii...îmi puteam crea un nou univers.....cel care mă reprezenta, dar a fost doar un vis...s-a sfărmat atât de uşor. De cine a fost ucis? de oameni.. si omenirea mai savarseste o crima. Oare de ce oamenii sunt atât de cruzi? Oare chiar nu pot fi fericiţi?..pentru ei nu exista fericire veşnica, ei se nasc pentru a muri si mor pentru a se naşte din nou. Dar o luminiţa gălbuie a venit in lumea in care ei s-au scufundat si i-a salvat din acea suferinţa veşnica.. După salvarea lor,îngerii au început sa viseze,sa spere din nou. Încet, încet au reuşit sa refacă acel glob de cristal unde erau fericiţi si unde nu exista suferinţa ori tristeţea.
Când uşa raiului se va deschide,o noua mana va cere ajutor,iar îngerii trebuiau sa ierte pentru a putea primi noii veniţi. Slujba lor cea mai importanta era de a proteja oamenii de pe pamant, trebuiau sa fie alături de ei in orice moment din viata si le măsurau timpul rămas.
Îngerii încercau sa-i ajute pe oameni,dar parca ei singuri se duceau spre moarte si renunţau aşa de uşor la viata. Oare îngerii trăiau vesninc? sau la un moment dat se stingeau precum stele?...Nu cred ca vom afla asta niciodată,dar sa ştiţi ca si îngerii plâng:eu cred ca oamenii au uitat sa iubească cu adevărat,numai au putere sa ierte.. Trebuie sa culeagă din dragoste puterea de a mai ierta!
In ochii unei furtuni poţi vedea un porumbel trist ce zboară in depărtare in căutarea păcii. Nu va putea trece prin poarta,nu poţi intra sau ieşi din ambele luminici macar îngerii:uitaţi-va oameni,ii puteţi auzi sau atinge?voi trăiţi intr-un lume strâmta si plina cu chipuri de lutVeti putea găsi fericirea vreodată?
Unii îngeri aveau aripile frânte pentru ca au fost omoraţi de persoana iubita, s-au sacrificat sau au suferit mult din cauza unui pamantean. Aripile se refăceau,dar intr-un timp foarte îndelungat si acest lucru era destul de dureros. In afara de fericirea in care trăiau unii îngeri,in timp ce alţii se refăceau, era faptul ca ei erau foarte aproape de stele. Oamenii neştiutori confundau stelele mai strălucitoare sau cele cazatoare care de fapt erau chiar INGERII.
Noaptea era linişte,o linişte care durea.. ce se năpustea asupra oraşului trist. In acest oraş trăiau îngerii trişti care nu se refăceau niciodată. Dar totuşi de ce mai erau numiţi îngeri? Poate, pentru ca inga mai aveau aripi si aveau culoarea alba ce arata ca mai aveau putina puritate In aceasta batalie intre îngeri si oameni cine avea sa câştige si de ce?! Când din cerul negru si înstelat ploua cu mărgăritare, de fapt îngerii oraşului trist plângeau.. As fi vrut sa-i ajut cumva,dar nu ştiam cum,nu înţelegeam cum au ajuns aşa de nefericiţi si se apropie sa cada in întuneric total. Oare oamenii au uitat sa creadă in îngeri?..
Nu ştiam răspunsul,nu cred ca-l voi afla vreodată. Si eu am fost un înger cândva,unul care a suferit mult din dragoste. Am interes ca pământenii sunt făcuţi pentru a ramane cu cei ca ei, nu cu unul ca mine. Am mai interes ca iubirea pământeana este una trecătoare,nu durează veşnic la fel si chipul ori trupul  lor care devine precum firile de nisip in bătaia vantului…Eu am reuşit sa mă refac,nu am căzut in întuneric precum cei din Oraşul Trist,nu ştiu exact motivul.. poate pentru ca am iubit cu adevărat si am avut puterea sa iert? Nu voi ştii, acum scriu aceste rânduri pe care le vor citi probabil noii-veniţi sau poate isi vor scrie propriile rânduri.
Daca oamenii vor înceta sa mai creadă in îngeri,ce se va întâmpla cu noi? Toţi vom apărea pe cer sau vom fi cazuti?...Vreau ca oamenii sa creadă in îngeri din nou,trebuie facem ceva sau specia noastră va dispărea pentru totdeauna!
Trecuse mult timp,iar oamenii au încetat sa mai creadă in îngerii de sus,iar ei unul cate unul incep sa dispară, in urma lor ramanand cate o mica luminiţa ce se stingea in timp. Oamenii aproape ca au găsit un leac pentru a trai veşnic si astfel la uşa raiului numai apăreau mâinii care cereau ajutor. Iar îngerii de sus se stingeau încet,chiar si cei din Oraşul Trist. Era seara. Cerul era înstelat,vântul adia uşor  mişcând uşor frunzele copacilor. Intr-un loc întunecat s-a întâmplat o tragedie. O fata privea spre cer,avea un desen cu îngerii in mana si nu era atenta. Mergea cu ochii închişi si se gândea la îngeri.,poate ca era singura Si deodată o maşina a lovit-o puternic. Mama fetei era disperata,a chemat ambulanta,iar fetita a fost dusa la spital. Medicii nu-i dădeau prea mari şanse de supravieţuire, dar mama ei se ruga in fiecare seara ca îngerii sa o salveze. Langa ea se afla îngerul păzitor ce o privea cu înduioşare.. avea sa o salveze sau va mai fi la uşa raiului o mana care cere disperat ajutor? Sus in cer,se întâmpla un miracol:îngerii nu se mai stingeau precum stelele,chiar si cei din oraşul trist au început sa se refacă. Oamenii au început sa creadă din nou in Îngeri? oare tragedia fetitei a fost un fel de sacrificiu?..Fata visa,visa la îngerii in visul ei erau desene cu îngerii ce aveau aripi,dar ei nu puteau sa zboare. îngerii au pierit pentru ca numai este ruga?oamenii au încetat sa creadă in voi?!..Dar eu cred in voi,ştiu ca existaţi acolo undeva,in fiecare seara mă gândesc la îngerul meu păzitor care intr-o zi mă va salva de la pierire. Nu vreau sa existe o lume fara îngeri,ar fi prea trist,mult prea trist
La vorbele fetei toţi îngerii  s-au luminat si au putut zbura. Erau in sfârşit salvaţi.. Oamenii credeau in îngeri iar? Îngerul păzitor a salvat-o pe acea fetita,când s-a trezit mama ei era foarte bucuroasa si a mulţumit ingeriilor pentru salvarea ei. Acum,mereu oamenii privesc spre cer si căuta o cale de scăpare,o scăpare din întunericul in care au căzut si ei.
Astfel,îngerii nu au dispărut,tragedia fete i-a făcut pe oamenii sa creadă ca inca îngerii mai exista si merita sa crezi in ei. Fetita va muri cândva,la fel si alţi oameni scăpând de aceasta lume strâmta si lipsita de fericire totala. Singura fericire a oamenilor era când iubeau cu adevărat,dar au fost puţine cazuri. La uşa raiului apăreau tot mai multe mâini care cereau ajutor. Fata numai era singura,avea Îngerul păzitor alături de ea,in fiecare seara mergea in parc si privea stelele iar acolo apărea EL. Stăteau pana in zori  unul alături de celalalt,dar când rasarea soarele el dispărea fata nu înţelegea de ce, dar era fericita pentru ca se întâlneau in fiecare seara in acelaşi loc.

Totul pe pamant este efemer,poate doar visele si credinţa in îngeri sunt pentru totdeauna.. este o poveste fara sfârşit.

Numai îngerii ştiu
să cânte melodii înşelătoare,
să sărute ca şi ielele fără suflet,
să recite poezii cu sfârşituri grele,
să existe clipe şi...
să rămână eternităţi
în sufletele de unde au plecat
fără să lase-n urmă
vreo fâlfâire de aripi,
vreo dâră de speranţă,
vreo boabă de lacrimă
cu gust de uitare,
iar clipele rănite rămân
doar să moară
în priviri goale,
în aşteptări deşarte,
în clepsidre încete...
numai îngerii ştiu...!  G.T.®

Iubire este acel sentiment care ne incearca pe toti cel putin o data in viata. Este momentul in care renunti la a mai spune EU si EA si vei spune NOI!Iubirea este ceea ce ne face pe noi sa ne simtim oameni.

Cind iti imparti fericirea cu altul, nu te inchizi impreuna cu el intr-o inchisoare: pur si simplu daruiesti. Nu astepti nici macar multumire sau gratitudine. Daruiesti pentru ca esti prea plin, daruirea este o necesitate. Asadar, in cazul in care apare gratitudinea, ea este indreptata catre persoana care a acceptat iubirea ta, care a acceptat darul tau. Acceptarea ei te-a eliberat, ti-a permis sa-ti reversi iubirea asupra ei. Si cu cit impartasesti mai mult celuilalt, cu cit daruiesti mai mult, cu atit esti mai bogat. Daruind astfel, nu pierzi nimic si nici nu se iveste gindul "as putea pierde totul". De fapt, cu cit pierzi mai mult, cu atit existenta isi revarsa mai mult prospetimea asupra ta, daruindu-ti primaveri pe care pina atunci nici nu le banuiai.

Iubirea nu are definitie...noi incercam doar sa ii dam definitii...sa ii dam sensuri...sa ii cautam intelesuri...sa ii gasim raspunsuri, dar adevarul este ca IUBIREA...este doar IUBIRE...nu are definitii decat insasi IUBIREA!Dar daca ar fi sa ii dau o definitie, i-as da una:...tu si eu!

Iubirea...nu are gust...iubirea nu are miros....iubirea doar exista atunci cand doua suflete se intalnesc...iubirea esti...TU si EU....amandoi...si cat de frumos este sa existam asa...sa ne iubim ca doi fulgi inlantuiti intr-o calatorie de vis..numai noi..Te Iubesc...si iata cum sufletele gasesc dfinitii !

Poti sa iubesti o viata , sa daruiesti iubire, dar vine o zi cand iti doresti si sa primesti.Poate fi mai dureros un sentiment decat golul de iubire din suflet? Ati simtit vreodata suferinta acuta, ce-ti strabate toata fiinta , ce ti-o provoaca dorinta de a fi iubit? Eu cred ca singuratatea este profunda atunci cand nu te simti iubit. Cum poti fi fericit pt ca iubesti? ATAT? Iubesti si esti fericit? NU! Sigur trebuie sa fii iubit la randul tau ca sa poti spune cu adevarat ca esti fericit.Altfel nu ar mai exista atatea suflete singure si atata tristete.

"Sa iubesti nu e nimic. Sa fii iubit e ceva. Sa iubesti si sa fii iubit e totul."

 „Iubirea nu se dovedeste...iubirea se simte !!! Iubirea este IUBIRE ! Iubirea o daruiesti, iar atunci cand o primesti esti fericit!!!”

 Cred ca iubirea nu poate fi explicata ci doar demonstrata. Iubirea e ca vantul,spunea cineva, nu il vezi ,dar il simti.Iubirea e ca Dumnezeu ,nu il vezi ,dar stii ca este acolo.

Acum mi-a venit in minte o jucarie draga din copilarie.Se numea HOPA MITICA.De o puneam in cap se intorcea automat in picioare.Mult am mai avut de lucru cu ea.Am studiat-o zile intregi si nu intelegeam de ce vroia numai in picioare?Era o papusica tare incapatanata,dar imi era tare draga.Imi zambea mereu.Dupa atatia ani i-as da un nume mai frumos,l-as numi DRAGOSTE.S-ar potrivi de minune cu HOPA MITICA.DRAGOSTEA rasare,asa cum HOPA MITICA vrea sa fie din nou in picioare,nu stii de ce rasare,nu stii de unde vine si ca si MITICA al meu,sta drept in fata ta si face ce vrea ea.Te invaluie cu caldura ei,de DRAGOSTE vorbesc nu de MITICA al meu si nu-ti da pace.Se deschide in fata ta ca o floare,te imbata cu vorbe frumoase si cand ti-e lumea mai draga face ce vrea ea,cum vrea ea ca si HOPA MITICA al meu.Poate ca cu HOPA MITICA m-as mai intelege,l-as tine in mana,dar cu DRAGOSTEA nu pot.Vine cand vrea si pleaca cand vrea.Ceea ce este trist ,este ca atunci cand este incapatanata ca MITICA si pleaca,uita sa zambeasca.Doamne cate lacrimi,cata durere.Invata-te DRAGOSTE sa zambesti ca MITICA,te rugam...

 Cea mai elementara regula in dragoste e ... sa iubesti. Iubirea nu cere socoteala si nu contabilizeaza nimic. Nu iubesti o persoana pentru ca e intr-un fel sau altul, o iubesti pentru ca o iubesti si atat. Daca incepi sa cauti motive pentru care sa o iubesti deja iubirea e pierduta, si nu pentru ca nu ai gasi motive pentru care sa o iubesti, vei gasi cu siguranta.... dar tot la fel de multe vei gasi si ca sa nu o iubesti. In plus, dragostea are farmec atata timp cat e fireasca, iar o intrecere de genul care ofera mai mult mi se pare exagerata. In dragoste ceea ce se ofera trebuie sa fie total gratuit, fara nici o pretentie de a primi ceva in schimb... Si daca asta inseamna ca in anumite cazuri doar o persoana iubeste, trebuie sa stim un lucru si anume ca nimeni nu ne-a promis ca viata asta e perfecta si frumoasa.... Daca ar fi asa, nu ar mai fi razboaie, nu ar mai fi violenta, nu ar mai fi lacrimi si s-ar iubi toti la fel de mult.... Dar din pacate traim intr-o lume care nu e perfecta.... Avem insa cel mai mare dar din viata asta acesta e dragostea..... Si dupa parerea mea cea mai elementara regula in dragoste nu e sa fii iubit ci sa iubesti, mult si neconditionat.... Asa vad eu dragostea, dar s-ar putea sa gresesc... in fiecare zi, trecem sau nu ...un test...al iubirii adevarate..cea care nu e conditionata de nimic, mai ales de cantitate.... Si oricum, daca nu dam tot ce avem in iubire...cand vom da...intr-o alta viata? ...pentru cine pastram restul ? ...pentru cand ?....

 Sunt atat de rare momentele in care lasam inima sa vorbesca in locul ratiunii impregnate de stereotipuri si alienate de masti.Cu totii credem ca intelegem sensul expresiei "iubire neconditionata". De asta ramane doar o expresie...unul dintre multele clisee care ajuta la imbogatirea discursurilor din fata amicilor de bere. Ma gandesc la acele momente in care eu insami m-am lansat in discutii aprinse despre asta. Mi se parea mie ca un atare subiect imi evidentiaza feminitatea si profunzimea si tare mandra eram cand reuseam sa intorc cuvintele pe calea ideilor mele.As vrea sa va pot privi acum in ochi si sa las energia pe care o eman in mod spontan - energia pura, nealterata, singura purtataore a sentimentelor autentice - sa vorbeasca pentru mine. In cuvinte se poate spune cam atat: Iubirea nu judeca si nu incearca sa schimbe, Iubirea accepta si pretuieste. Opusul iubirii este frica. Din frica apar neincrederea, judecata, gelozia, invidia. In ciuda aparentei, obiectul fricii nu este niciodata in afara noastra...Ne este frica ca nu suntem suficienti de buni, de aceea apare neincrederea care se transforma treptat in gelozie. Ne este frica ca, daca alegem sa intrerupem o relatie, vom pierde acea stabilitate confortabila dar totusi chinuitoare, de aceea apare dorinta de a-l schimba pe cel de langa noi dupa imaginea pe care o avem despre partenerul ideal. Ne este frica ca nu vom fi acceptati pentru ceea ce suntem, de aceea ne modelam personalitatea in concordanta cu ceea ce presupunem ca se asteapta de la noi. Ne este frica de respingere, de aceea cel mai adesea nu avem curajul sa intrebam, ci apelam la asumptii.Cum putem sa cerem sa fim iubiti, acceptati, cand noi nu ne acceptam pe noi insine? Surprindeti absurdul din situatia asta? Ne respingem pe noi insine, ne supunem judecatii acelei instante a psihicului pe care ne-am format-o in timp cu rol de autocontrol...numai ca la un moment dat devine o voce aparte, un Judecator care loveste nemilos in noi si in ceilalti si care ne condamna iar si iar la o existenta nefericita. Toate judecatile pe care le aplicam celorlalti, le aplicam in primul rand asupra noastra! Cam asa se formeaza o valoare...La un moment dat in viata, din multele modele de comportament care ni se ofera, optam pentru unul sau altul si il interorizam, il repetam pana devine parte din noi, firecul nostru. Odata devenit valoare, modelul isi pierde sensul, motivatia alegerii initiale se uita. Ramane o imagine pe care o adaugam la suita de aspecte-"trebuie" si la inaltimea careia vom incerca in permanenta si cu disperare sa ne plasam. In acelasi timp vom incerca sa-i "masuram" si pe cailalti dupa aceleasi principii. Fireste ca printre atatea imagini, unele contradictorii, ne va fi foarte greu sa vedem adevarul. Si totul porneste de la frica. Curajul nu este ceea ce vedem in filme...supereroi care trec prin foc si sabie ca salveze copilasi si femei aflate in primejdie. Curajul este decizia de a-ti privi propria frica in ochi si de a o topi cu flacara Iubirii, flacara lui Dumnezeu....    G.T.®

Trebuie sa recunosc ca am fost un maestru in a da cu "bata-n balta" de-alungul vieţii mele, lunga sau scurta, cum vreţi sa o luaţi. Dar totodată, nu am putut sa îmi inhib personalitatea si dorinţele, nu am putut accepta sa joc in teatrul vieţii... am vrut sa fiu eu insumi.... si sper ca nu am dezamăgit

 Am invatat ca deşi uneori invinovatim viata ca nu este suficient de darnica ne putem insela. Aşteptam cuminţi in coltul nostru sa ne ofere ,fara a cuteza sa ne luam .Este bine sa îndrăznim sa ne servim din ceea ce dorim cu adevărat pentru ca vorba aia :„Dumnezeu iţi da, dar nu-ti baga si-n sac”

Am invatat ca iubirea si prietenia daca sunt adevărate nu cunosc graniţe sau depărtări. Exista o apropiere intre sufletele persoanelor care se iubesc,intre sufletele persoanelor pe care o relaţie ii leagă strâns.

Am invatat sa apreciez frumosul după ce cunoscusem uratul pentru ca am cutreierat străzi pline de mirosul pătrunzător al gunoaielor arse printre blocurile gri si apoi am alergat in mirosul salcâmilor înfloriţi ,in verdele proaspăt al dragilor mele dealuri. Pentru ca am cunoscut suflete ce-mi râdeau in fata atunci când ochii-mi erau inlacrimati si apoi am primit mângâierea calda a unui suflet frumos ce plângea de plânsul meu.Am invatat ca trebuie sa te bucuri de fiecare moment din plin căci poate astăzi este ultima zi din viata ta. Au fost persoane pe care le-am privit in ochii deschişi larg si plini de viata ,iar peste câteva ore (nici măcar zile) aceşti ochi erau închişi ca sa nu se mai deschidă vreodată. Moartea e imprevizibila!Am invatat ca este bine sa nu judeci felul in care acţionează o anumita persoana atâta timp cat nu ai trecut prin ceea ce trece ea ,atâta timp cat nu ştii ce se ascunde in sufletul ei. Poate ca peste ceva timp viata te va pune in aceeaşi situaţie ,iar tu ai sa te comporţi la fel. De la a spune sau gândi ceva pana la a face,a pune in practica este cale lunga si grea,uneori imposibila de parcurs.Am invatat si inca invat.

Pe când făceam primii mei paşi in viata adevărata am întâlnit un om care mi-a spus ca orice greşeala , orice întâmplare cat de nefericita are aproape întotdeauna si o parte buna ... aceea ca fiecare experienţa ne invata cate ceva . Vorbele sale mi-au sunat in urechi ori de cate ori mă izbeam cate un zid si m-au ajutat de fiecare data sa mă adun si îmi păstrez optimismul ... inga mă ajuta .

Daca mă întreb ce am invat din lucrurile bune sau rele care mi-au fost date sa le trăiesc pana acum mă gândesc inevitabil la cuvintele lui Octavian Paler din " Avem timp " , poezie care mă pune serios pe gânduri ori de cate ori o citesc ... (poezia sufletului meu)

" am invatat ca poţi continua inca mult după ce ai spus ca nu mai poţi "

... omul are capacitaţi nemărginite de a se remonta si a o lua de la capăt de care nu este insa pe deplin conştient . Fac apel in continuare in cuvintele lui Paler , de curând am trăit o experienţa din care

" am invatat ca , uneori , trebuie sa pui persoana pe primul loc si nu faptele sale "

... deasemenea

" am invatat ca , daca cineva nu te iubeşte cum ai vrea tu, nu înseamnă ca nu te iubeşte din tot sufletul " 

Nu mă consider o persoana desavarsita , nici pe departe perfecta sau fara de greseli dar mai am timp... si sper ca viata mai are multe sa mă invete in aşa fel incat la un moment dat sa ajung sa fiu mulțumit cu ceea ce reprezint , ca om . Important este , după părerea mea , sa fii dispus sa vezi partea buna a lucrurilor si sa tragi invataminte din tot ceea ce ti se întâmpla , ţie sau altora  ... ... as vrea sa invat

" ca indiferent de consecinţe , cei care sunt cinstiţi cu ei insasi ajung mai departe in viata "

... as vrea sa invat

" unde se trage linie intre a fi amabil , a nu râni oamenii si a-ti susţine părerile "

dar cel mai mult as vrea sa invat " sa iubesc , ca sa pot sa fiu iubit "

 Mereu am senzaţia ca trebuie sa mai invat ceva de la viata. Niciodată nu sunt mulţumit de ceea ce ştiu .Pana la maturitate am invatat de la părinţi respectul cinstea, dragostea fata de oameni, iertarea, sa plec mereu capul cand sunt lovit de viata si sa-l ridic la cer ca sa pot merge mai departe.Si vreau sa invat ca viata este cel mai frumos dar oferit de D-zeu , ca avem un rost pe aceasta lume. Vreau sa invat sa nu mă mai doară răutatea oamenilor, vreau sa invat sa cunosc oamenii, vreau sa invat sa accept si sa ignor minciunile oamenilor.  Mi-am dorit cândva sa invat sa mă prefac si ....mi-a fost ruşine. Apoi am invatat sa ma iert si m-am simţit uşurat.  Am invatat din nou sa fiu EU.   

" Da-mi , Doamne , înţelepciune sa accept lucrurile care nu se pot schimba si putere sa schimb ceea ce se poate ! "  G.T.® 

numai când iubim suntem sinceri,

numai când daruim totul ramânem bogati,

numai când mintim suntem nefericiti,

numai când ramânem puri suntem frumosi,

numai când devenim impostori ne facem urati,

numai când uram suntem vipere,

numai când pierdem dragostea ramânem saraci...   G.T.®